Acum câteva minute mi-a venit o idee în privința amintirilor, memoriilor din căpușorul nostru plin de vise și nimicuri :) și un exemplu în privința amintirilor, pentru că de ceva vreme mă cam bat la cap, unele dorite :) altele nedorite...
Deci, noi oamenii suntem niște ființe foarte interesante din punct de vedere emotional. Pentru mine amintirile fac parte din emotie, pentru că ele se fac vinovate de apariția emoțiilor.
M-am întrebat, de ce nu ne putem aminti totul?
Și mi-a venit un gând. Amintirile noastre sunt ca un perete pe care sunt atașate imagini cu amintirile noastre. Cu trecerea timpului bucata de perete cu amintiri crește și ca urmare noi abia deslușim imaginile din partea superioasă a peretelui. Din aceasta cauză unele amintiri se uită sau cel puțin ne amintim doar fragmente.
La o altă întrebare care urmează după aceasta constatare,sună în felul următor: De ce atunci unele amintiri sunt bine împlântate în memorie și rezistă o perioadă foarte lungă în căpușorul nostru? Păi e și nomal, pentru că aceste imagini diferă ca mărime și coloristică (aici mă refer la starea emotionala cauzată de o situație vinovată de amintirea viitoare). Cu cât imaginea de pe peretele amintirilor tale e mai mare cu atât ea va persista în memoria ta. Iată de ce ne amintim ce am facut ieri, alaltări, cu două săptămâni în urma, și mai puțin ce-am făcut în aceiași zi la aceiași ora cu un an sau doi în urmă...
Dacă vedeți pe perete locuri libere fără imagini, să știți că subconștientul recurge la autoapărare, și amintirile care-ți cauzează dureri emoționale, sufletești sunt șterse pentru todeauna sau sunt ascunse ca mapele din calculatorul tău...
Sper că nu te-am obosit cu monologul meu despre amintiri, dar asta a fost durerea mea de cap pentru moment... Dacă nu ești de acord cu mine, ai de cât să-mi lași un mesaj cu părerea ta
