au trecut 2 ani...

       Astazi s-au implinit 2 ani de când un om mi-a furat sufletul împreuna cu tot ce am mai bun... de atunci joc teatru... sunt fericită, îmi place tot ce vad, sunt deacord cu toți, sunt amabilă... si asta pentru ca să îmi tot puna întrebări la care nu vvoi putea răspunde sincer...
      Încerc să trăiesc... să exist și să știu că e fericit, că totul e trecător, că înt-o zi, posibil la bătrînețe citind un ziar, sau peste vreo 20 de ani când mă va vedea pe stradă, își va aminti ca eu am putut fi iubita lui, iubirea lui, ași fi putut fi existența lui, dar nu a fost să fie... sau eu tânără și naivă nu am înțeles ce vrea, sau el nerăbdător și matur nu a încercat să mă înțeleagă... Cert este că ceva n-a mers.
     Am încercat să mă mint că este un alt ins care trece prin viața mea, la fel ca ceilalți pe care i-am întâlnit... doar că el prea mult timp se află în inima mea care foarte repede bate când , rar dar, întâmplător îl vede vorbind la telefon pe stradă... durere și fericire... două sentimente ce îmi înăbușă sufletul la amintirea unei plimbări în parc...
     Ciudat, dar neg faptul că nu mai simt ceva... Inima-mi e de gheață și nimeni încă n-a reușit să o topească...
     e trist, cu doi ani în urmă la această oră ploua frumos iar apusul era fermecător...

Iluzia că avem dreptul la opinie...

    De mult n-am mai scris de alte gânduri ale mele care foarte puțini le citesc, iar eu sunt mândră că am propriu public, chiar dacă este compus din 3 oameni, sau 3 mii.
    Au fost create reguli de conviețuire, am acceptat toleranța și înghițim în sec atunci când vrei să strigi în gura mare despre nedreptate, despre cei care știu să te folosească ca armă de răzbunare... iar ție nu-ți rămâne decât să privești într-un punct pentru a nu clipi ca blestematele de lacrimi să nu-ți dea de gol slăbiciunea și neputința de a te apăra.
    Răzbunarea niciodată nu a fost arma mea cea puternică, dar știu cum să fac oameni să moară de rușine în prezența mea... posibil asta nu e cea mai bună tentativă de a-mi arăta disprețul care s-a aninat de capul meu într-o miime de secundă... Dacă ține-ți la propria alegere care m-a adus într-un loc sau altul... veți cunoaște o altă parte a mea care o tot țin ascunsă de voi...
    N-am să uit niciodată ziua în care am simțit iluzia dreptului la opinie, am să vă amintesc că eu pot și vreau să fac din voi tot ce nu ați putut face pentru alții...
    A fi copil în gândire e o mare prostie, însă una care duce la fapte mărețe, ofensa voastră îmi dă puteri iar într-o zi mă voi uita de sus la doi bătrâni care îți bagă înțelepciunea pe gât... și atunci le voi aminti de ziua în care înțelepciunea lor dormea la gândul unui pocal de vin ascuns în dulapul, cheile căruia se află acum în buzunarul meu...
    Niciodată n-am fost bună la epitete, metafore și alte figuri de  stil. Azi în această postare m-am străduit să le am din plin, dacă ați ajuns la sfârșit și ați înțeles măcar un grăunte din ce am vrut să scriu, atunci eu sunt fericită
...
 O seară frumoasă,
 cred în mai bine ;)
 

stresul și vocea

De o săptămână stresul nu-mi dă pace... și în vise mă urmărește.... Mai pe scurt, azi am apărat teza de master cu titlul „Cartea româneasca de la manuscris la tipăritură”... și surprise ieri am sesizat că-mi pierd vocea, în timpul comunicării în fața comisiei m-am auzit și mi-am zis what the fuck... e seara și vocea mea se duce de râpă... iar eu mâine trebuie să vorbesc... :(