Moartea în jurul meu...

            Viața este un proces (dacă pot spune așa) care presupune o perioadă în care un individ își duce existența... Ca toate procesele... are un sfârșit ce presupune un nou început ce nu stă în puterea noastră de a-l cunoaște, de aceea presupunem...
             Prima dată am întâlnit moartea în primele zile de viață. Când viața mea depindea de niște medicamente ce au permis îmbunătățirea stării mele de sănătate, dat fiind faptul că m-am născut prematur...  Am fost la o îmnormântarea la vârsta de 3-4 ani , mă uitam la lumea din jurul meu cum plânge și nu înțelegeam  de ce. Toată lumea plângea pentru că a murit un copilaș micuț. Atunci am văzut-o pe mama plângând!
             Nu am știut și nu am înțeles ce înseamnă moartea până când în iarna anului 2001 am înțeles ce avea să însemne moartea în viața mea...
               Noaptea toți frații mamei sau întâlnit în casa bunelului, toți se șușoteau în prezența mea... eu mă uitam la ei puțin nedumerită... moartea mi-a șoptit că am rămas singură pe lume... am știut ... a murit... Și am adormit cu lacrimile în ochi... dimineață nu au avut curajul să-mi spună... Crudul adevăr l-am aflat singură... simțeam cum inima mi se face bucăți iar eu nu puteam să fac nimic... mă uitam la poza ei și nu doream să cred, lacrimile curgeau șiroaie iar ea mi-a vorbit....atât de real a fost glasul ei, atât de frumos, parcă era în spatele meu, șoptindu-mi la ureche... „Draga mea, nu plânge, eu voi fi mereu alături de tine!”
            A trecut timpul, iar eu tot mai des mă gândeam, de ce mie mi s-a întamplat... Mă gândeam, de ce nu am murit când eram mica, când șansele mele erau mici... și suferința era departe...
           În adolescență am avut un gând, o singură dată, vreau să mor,  asta a fost doar pentru o clipă pentru că dorința de a trăi a fost mai mare și am zis că pentru ea trebuie să trăiesc și să-i arăt că poate fi mândră de mine... Am vrut să nu mai fiu, pentru că am simțit că sunt atât de invizibilă încât învățătura, cărțile și filmul era scăparea mea de realitate... Depresia a fost colega mea de bancă, și profă la facultate, nu-i voi prmite mai departe să mă urmeze, i-am spus ca-s supărată și a plecat...I-am spus să nu se mai întoarcă pentru că nu am nevoie de ea...

            Perioada adolescenței a trecut și am ajuns să fiu indiferentă la ce e în jur încât nici chiar mortea nu mă deranja... Lacrimi nu mai am... M-am îndrăgostit, am pierdut dragostea care credeam c-o aveam... nu am plâns... Am mai dorit o dată să mor dar iarăși credința m-a salvat... Am avut un moment în care am înțeles-o pe Mădălina Manole... DA... Am înțeles! De atunci moarte îmi amintește că nimeni nu este asigurat... oricând te poate vizita și atunci nu poți să-i oferi decât sufletul pe care îl râvnește... Nu mă tem de moarte, mă tem că nu o să am ocazia să-ți spun te-am iubit, te iubesc, și te voi iubi...
              Asta e dorința mea să-ți spun te iubesc... Asta e crezul meu, care mă face să rezist orice stres, orice eșec și orice umilire... Iubesc și aștept s-o spun!