Cuvintele

Cuvintele îmi dau putere
să scriu ce simt, cum vreau, cum pot.
Cuvintele îmi sunt supuse
sub pixul plin de gând necopt

Și vreau să scriu o poezie
Să o auzi doar tu și eu
Și vreau să scriu o amintire
Ce-ți va trezi iubirea, scumpul meu.

Cuvintele îmi dau putere
să scriu ce nu pot să îți spun.
Cuvintele îmi cer tăcere
când sufletul vorbește mult

Și vreau să scriu măcar o proză
să o citești când eu n-oi fi
și vreau să scriu acea iubire
ce peste ani o vei trăi

Cuvintele îmi dau putere
să scriu cu ele-o poezie
Cuvintele îmi sunt tăcere
când proza scrie pentru mine.

Rămân doar cu speranța...

Această postare am s-o încep cu o amintire, demult uitată prin sertarele unei vieți de copil.

Împreună cu sor-mea ne gândeam la câte o dorință când zăream prima stea pe cer. Țin minte că ne uitam la cer în fiecare zi spre-nserat și foarte entuziasmate ne doream câte ceva în fiecare seara, în special în zilele de vară. Mi-am dorit un cărucior frumos pentru copilul meu, știam că-l voi avea când voi crește mare, eram prea fericită pentru a mă întreba de unde-l voi lua :D Acum îmi mai doresc să privesc cerul și la prima apariție a stelei, a celei ce-mi va împlini dorința și să-mi doresc...
De atunci a trecut timpul și eu m-am schimat, am crescut, am învățat, am plâns (de cele mai multe ori) și am zâmbit alături de cei care mă înțelegeau și mă acceptau așa cum sunt... plină de imperfecțiuni...
Am început să văd că în jurul meu este viață, indiferent de situație, am înțeles că omul încearcă să treacă peste toate și să ascundă foarte bine ceea ce simte... Am început să-mi doresc ceva ce știu că probabilitatea împlinirii este foarte mică. Îmi place să vizionez un film bun, cu un subiect interesant... mai pe scurt, îmi plac dramele... De cele mi mule ori, au un final trist, însă nu asta mă atrage la acest tip de film. Povestea de dragoste, modul în care personjele își manifestă drgostea și situațiile la care fac parte...
Îmi doresc o iubire ca în filme... știu că mulți din cei care citesc vor râde, sunt conștientă de toată naivitatea mea, DAR sper, și asta îmi dă putere...
Undeva am auzit că atâta timp cât ai un vis, încearcă sa-l realizezi, chiar dacă la prima vedere este imposibil. Puterea și credința unui vis te poate duce pe căi nebănuite și frumoase. Odată ce ai realizat acest vis, creazați altul, pentru că lipsa unui vis duce la pierzanie
Cred în asta, și sper că într-o bună zi îmi voi întâlni iubirea care va deveni pentru mine una luată din filme...
Îmi veni un gând, dacă nu pot trăi o dragoste ca-n filme în realiate, poate pot s-o trăiesc în iluzie... în filme... dar pentru asta nu-mi ajunge curaj...

mi-am dorit...

Și mi-am dorit să-ți văd privirea
Și mi-am dorit să îmi vorbești
Dar am fugit ca o smintită
Când am văzut cui îi zâmbești

Nici nu mi-ai sesizat prezența
La telefon cu ea vorbeai
S-a supărat, nu-ți vrea absența
În viața-i plină de rahat

Și am privit ca o străină
La chipul ce îl vreau al meu
Și n-ai văzut acea lumină
Ce s-a aprins din nou, cu greu...

Nici vocea nu ai auzit-o
Care în gând te tot striga
Erai pe altă tu frecvență
Sau poate doar în gând cu ea

trebuie să dorm...

Azi, m-am trezit, de căteva ori am pus alarma peste 5 min. Am decis că totuși leneveală e molipsitoare, mi-am făcut toaleta de dimineață și cu toate că știam că degetul tăiat cu 10 ore în urmă încă nu e bine regenerat mă pieptănam și mi-am refăcut rana. Sângele era așa de purpuriu și atât de cald, iar dulceața lui mă îndemna să-l privesc să simt acea durere usturătoare, știam că trebuie să găsesc mai repede plasturele, însă dulceața sângelui mă îndemna să încetinesc.... păcat că întârziam la lucru... cu sânge s-a început săptămâna...

Este 1 și 33 de min și eu nu vreau să dorm. Azi am fumat „calean” așa zic prietenii, corect cum se numește nu știu... am știut că am să tușesc  dar au zis că inofensiv... am încercat însă doar eu știu că gâtul mă trimitea la origini... trebuie și asta să încerci în viață... Mie nu-mi pasă că  trebuie să mă trezesc dimineața... nu-mi pasă că  mâine e o zi plină cu rutină, poate o voi pierde cu prezența mea... pentru că asta fac de atâtea ori când văd că rutina mă ia peste picior și -mi amintește  că oricum va râde de mine... Eu sper că voi învinge și când voi obosi îi voi pemite să intre în viața mea, sper să fie pe la vreo 50 de ani,nu mai devreme...
Știu că trebuie să plec să mă bag la somn, dar ceva nu mă lasă... îmi place senzația de nedumereală  și nepăsare... știu mâine mă voi blestema pentru că acum nu-mi pasă... dar cum îmi voi aminti că ziua de luni a fost interesantă la sfîrșit și de neuitat... noi cunoștințe... noi glume... noi păreri despre mine...

Noapte boonă!
pup, cred în bine

P.S. Asta că să aveți cu să vă plictisiți... tâmpeliile mele :D

despre tâmpenii

           De fiecare dată mă conving că viaţa asta e mare s..kă. Eu încerc să revin la un curs firesc al trăirilor şi a zilelor cum era acum un an jumate, dar îmi dau seama că  trebuie să uit de linişte... Sentimentele şi trăirile o iau razna. Azi când m-am conectat la o reţea de socializare am crezut că fac infarct. M-am săturat de surprize de felul celei de dimineaţă. Nu vreau ca speranţa pe care am avut-o până acum să reînvie... sau poate vreau, dar nu în aşa fel. Ştiu că scriu neclar, dar din mai multe motive altfel nu pot scrie...
       Era un timp când te căutam pe străzi, speram să te văd măcar de departe, blin, cred că nu mai vreau să aştept, vreau să ştiu şi eu că trăiesc, chiar dacă greşesc, chiar dacă sunt naivă, m-am săturat să mă tot gândesc la ce va fi dacă ar fi aşa sau invers... Am obosit sau am deschis ochii? M-am trezit sau încă dorm?
     Emoţiile şi stresul (de la muncă, despre asta mai târziu) mă năvălesc... matincă am să explodez...
     Nu mai înţeleg ce vreau şi cine sunt... încep să nu mă recunosc... oare asta-s eu... oare, chiar trebuie să fie aşa de întortocheată viaţa...
     Răpiţi-mă careva, duceţi-mă într-un loc unde să nu ştiu pe nimeni (dar lăsaţi-mi net-ul :D )
    Glumesc, eu pur şi simplu vreau să dorm trei zile şi trei nopţi ca atunci când mă voi trezi să nu mă gândesc la tâmpenii... apropo MOARTEA  a fost gândul meu o vreme... despre ea mai concret... cred că fiecare se gândeşte la ea... doar că nu toţi recunosc

vă pup,
totul va fi bine

te-am văzut, mi-ai plăcut...

De ceva timp încerc să scriu câteva rânduri și-mi dau seama că nu e așa cum vreau să fie... totuși am să încerc să-mi exprim sentimentele, nedumeririle și puțin din ce mă frământă de câteva zile.

 Ar trebui să mă cunosc pe mine mai bine ca oricine, însă sunt momente când și pentru mine unele acțiuni făcute de mine  mă șochează nu mai zic de gânduri. Sunt conștientă de tot ce se petrece în jur dar am ajuns la un moment să gândesc la ceva interzis.

Prima dată când am întâlnit pe cineva și m-am simțit liber, m-am simțit eu, fără mască socială am crezut că visez.... am avut dreptate, ca în orice vis zorile te aduc la realitate, și plus că nu a durat mult...De această dată, când mă gândesc îmi vine să turb... Trebuie să  recunosc, de ceva timp încerc să uit pe cineva care mi-a marcat personalitatea. Am făcut  și eu ca în cântecul fetelor de la Blondi, am încercat să-ntîlnesc alt băiat, m-am prefăcut însă n-am rezistat.... Uite că  așa și la mine acum. Paradoxul este că în momentul în care am crezut că am uitat și plus că am întâlnit pe cineva, dar asta puțin mai jos, mi-a revenit în vis. După multe nopți de dor, cu dorința arzătoare de a-l vedea, nu puteam să-l visez, atunci când a apărut un  el, în seara în care mi-am zi „ Hm, dar e drăguț” atunci a trebuit să vină în vis și să întrebe de ce sunt tristă.... CUM NAIBA SĂ NU FII TRISTĂ CÂND PRIMA DRAGOSTE PLEACĂ FĂRĂ SĂ ZICĂ UN CUVÂT.... sunt calmă... dar calmul meu se epuizează când îmi dau seama că eu sunt o nenorocită. DE CE trebuia anume mie să mi se întâmple asemenea situație? Mii drag omul, să-i spun nu pot, să-i arăt niciatâta, și plus ochii, ah, ochii lui... slăbiciunea mea... 

Gândul la această pesoană mă omoară, probabil el va fi boala mea și inspirația mea de acum încolo... simt o energie în preajma lui, păcat că prea puțin pot să-l conteplez, nu vreau nimic mai mult doar să-l văd cum trece prin fața mea, să-l aud cum vorbește cu ceilalți, poate să  mă evite, deși n-o face, poate pentru că e prea gentleman sau poate că eu vreau să cred ceea ce vreau... Păcat că nu am posibilitatea să-l văd mai des, păcat că am anii pe care-i am, păcat că nu sunt cea care a-și fi vrut și eu să fiu.... păcat că am ajuns în așa situație...

Sunt foarte vorbăreață dar când sunt cu el, îmi place să-l ascult, ciudat pentru cei ce știu că vorbesc mult. Cum poate Tania să tacă. Da, știu și să tac...

p.s

sper că n-a observat emoția din glas, și sper că o a doua șansă n-o voi rata... Totul începe de la o simpatie... Păcat că realiatatea nu-mi permite mai mult decât simple iluzii și gânduri, și vise, și tot ce nu poate fi realizabil...

 Probabil asta e ceea ce trebuie să simt...

Vă pup,

cred în mai bine