te-am văzut, mi-ai plăcut...

De ceva timp încerc să scriu câteva rânduri și-mi dau seama că nu e așa cum vreau să fie... totuși am să încerc să-mi exprim sentimentele, nedumeririle și puțin din ce mă frământă de câteva zile.

 Ar trebui să mă cunosc pe mine mai bine ca oricine, însă sunt momente când și pentru mine unele acțiuni făcute de mine  mă șochează nu mai zic de gânduri. Sunt conștientă de tot ce se petrece în jur dar am ajuns la un moment să gândesc la ceva interzis.

Prima dată când am întâlnit pe cineva și m-am simțit liber, m-am simțit eu, fără mască socială am crezut că visez.... am avut dreptate, ca în orice vis zorile te aduc la realitate, și plus că nu a durat mult...De această dată, când mă gândesc îmi vine să turb... Trebuie să  recunosc, de ceva timp încerc să uit pe cineva care mi-a marcat personalitatea. Am făcut  și eu ca în cântecul fetelor de la Blondi, am încercat să-ntîlnesc alt băiat, m-am prefăcut însă n-am rezistat.... Uite că  așa și la mine acum. Paradoxul este că în momentul în care am crezut că am uitat și plus că am întâlnit pe cineva, dar asta puțin mai jos, mi-a revenit în vis. După multe nopți de dor, cu dorința arzătoare de a-l vedea, nu puteam să-l visez, atunci când a apărut un  el, în seara în care mi-am zi „ Hm, dar e drăguț” atunci a trebuit să vină în vis și să întrebe de ce sunt tristă.... CUM NAIBA SĂ NU FII TRISTĂ CÂND PRIMA DRAGOSTE PLEACĂ FĂRĂ SĂ ZICĂ UN CUVÂT.... sunt calmă... dar calmul meu se epuizează când îmi dau seama că eu sunt o nenorocită. DE CE trebuia anume mie să mi se întâmple asemenea situație? Mii drag omul, să-i spun nu pot, să-i arăt niciatâta, și plus ochii, ah, ochii lui... slăbiciunea mea... 

Gândul la această pesoană mă omoară, probabil el va fi boala mea și inspirația mea de acum încolo... simt o energie în preajma lui, păcat că prea puțin pot să-l conteplez, nu vreau nimic mai mult doar să-l văd cum trece prin fața mea, să-l aud cum vorbește cu ceilalți, poate să  mă evite, deși n-o face, poate pentru că e prea gentleman sau poate că eu vreau să cred ceea ce vreau... Păcat că nu am posibilitatea să-l văd mai des, păcat că am anii pe care-i am, păcat că nu sunt cea care a-și fi vrut și eu să fiu.... păcat că am ajuns în așa situație...

Sunt foarte vorbăreață dar când sunt cu el, îmi place să-l ascult, ciudat pentru cei ce știu că vorbesc mult. Cum poate Tania să tacă. Da, știu și să tac...

p.s

sper că n-a observat emoția din glas, și sper că o a doua șansă n-o voi rata... Totul începe de la o simpatie... Păcat că realiatatea nu-mi permite mai mult decât simple iluzii și gânduri, și vise, și tot ce nu poate fi realizabil...

 Probabil asta e ceea ce trebuie să simt...

Vă pup,

cred în mai bine