luni, 29 octombrie 2012

Rămân doar cu speranța...

Această postare am s-o încep cu o amintire, demult uitată prin sertarele unei vieți de copil.
Împreună cu sor-mea ne gândeam la câte o dorință când zăream prima stea pe cer. Țin minte că ne uitam la cer în fiecare zi spre-nserat și foarte entuziasmate ne doream câte ceva în fiecare seara, în special în zilele de vară. Mi-am dorit un cărucior frumos pentru copilul meu, știam că-l voi avea când voi crește mare, eram prea fericită pentru a mă întreba de unde-l voi lua :D Acum îmi mai doresc să privesc cerul și la prima apariție a stelei, a celei ce-mi va împlini dorința și să-mi doresc...
De atunci a trecut timpul și eu m-am schimat, am crescut, am învățat, am plâns (de cele mai multe ori) și am zâmbit alături de cei care mă înțelegeau și mă acceptau așa cum sunt... plină de imperfecțiuni...
Am început să văd că în jurul meu este viață, indiferent de situație, am înțeles că omul încearcă să treacă peste toate și să ascundă foarte bine ceea ce simte... Am început să-mi doresc ceva ce știu că probabilitatea împlinirii este foarte mică. Îmi place să vizionez un film bun, cu un subiect interesant... mai pe scurt, îmi plac dramele... De cele mi mule ori, au un final trist, însă nu asta mă atrage la acest tip de film. Povestea de dragoste, modul în care personjele își manifestă drgostea și situațiile la care fac parte...
Îmi doresc o iubire ca în filme... știu că mulți din cei care citesc vor râde, sunt conștientă de toată naivitatea mea, DAR sper, și asta îmi dă putere...
Undeva am auzit că atâta timp cât ai un vis, încearcă sa-l realizezi, chiar dacă la prima vedere este imposibil. Puterea și credința unui vis te poate duce pe căi nebănuite și frumoase. Odată ce ai realizat acest vis, creazați altul, pentru că lipsa unui vis duce la pierzanie
Cred în asta, și sper că într-o bună zi îmi voi întâlni iubirea care va deveni pentru mine una luată din filme...
Îmi veni un gând, dacă nu pot trăi o dragoste ca-n filme în realiate, poate pot s-o trăiesc în iluzie... în filme... dar pentru asta nu-mi ajunge curaj...

Un comentariu:

  1. Anonim07:19:00

    Frumos. Mi-a placut mai ales inceputul, amintirea. Chiar m-a emotionat, pentru ca m-a dus cu gindul la momente din copilaria mea, de care uitasem...si pacat ca le-am uitat, caci sunt tare frumoase.
    Imi place ce scrii.

    http://dianajalba.blogspot.com/

    RăspundețiȘtergere