despre tâmpenii

           De fiecare dată mă conving că viaţa asta e mare s..kă. Eu încerc să revin la un curs firesc al trăirilor şi a zilelor cum era acum un an jumate, dar îmi dau seama că  trebuie să uit de linişte... Sentimentele şi trăirile o iau razna. Azi când m-am conectat la o reţea de socializare am crezut că fac infarct. M-am săturat de surprize de felul celei de dimineaţă. Nu vreau ca speranţa pe care am avut-o până acum să reînvie... sau poate vreau, dar nu în aşa fel. Ştiu că scriu neclar, dar din mai multe motive altfel nu pot scrie...
       Era un timp când te căutam pe străzi, speram să te văd măcar de departe, blin, cred că nu mai vreau să aştept, vreau să ştiu şi eu că trăiesc, chiar dacă greşesc, chiar dacă sunt naivă, m-am săturat să mă tot gândesc la ce va fi dacă ar fi aşa sau invers... Am obosit sau am deschis ochii? M-am trezit sau încă dorm?
     Emoţiile şi stresul (de la muncă, despre asta mai târziu) mă năvălesc... matincă am să explodez...
     Nu mai înţeleg ce vreau şi cine sunt... încep să nu mă recunosc... oare asta-s eu... oare, chiar trebuie să fie aşa de întortocheată viaţa...
     Răpiţi-mă careva, duceţi-mă într-un loc unde să nu ştiu pe nimeni (dar lăsaţi-mi net-ul :D )
    Glumesc, eu pur şi simplu vreau să dorm trei zile şi trei nopţi ca atunci când mă voi trezi să nu mă gândesc la tâmpenii... apropo MOARTEA  a fost gândul meu o vreme... despre ea mai concret... cred că fiecare se gândeşte la ea... doar că nu toţi recunosc

vă pup,
totul va fi bine